Dog days

Întâmplarea a făcut ca să dau peste o melodie a celor de la Deftones şi să-mi aduc aminte de mine.

De ieri pâna azi, de acum doi ani pâna acum un an. De începuturi şi de sfârşituri ale mele, ale lor. De rebeliune şi beţii, de lucruri pe care mă bucur că le-am făcut şi de puţine lucruri pe care regret că nu le-am făcut, de concerte şi dresuri rupte, de tine, Alex. De voi, cei pe care i-am plăcut sau înşelat - cu gânduri, săruturi sau planuri. De tine, Dan, care eşti aici şi ştiu că vei rămâne. De tine, Diana, de care m-am îndepărtat. De tine, Vanessa, de care sper să n-o fac. Mi-am adus aminte de zâmbete de copii în supermarketuri şi de morţi subite care mă bântuie. 

Am ajuns până aici. Sper să ajung acolo. 

Am fost o grămadă de versiuni ale Alexandrei. Am cunoscut şi pierdut oameni. Am dezamăgit şi am marcat oameni. Îmi place ce sunt acum. Aş putea fi mai mult. 

Sper că mă aşteaptă vremuri bune.

6 mai 2016

Azi e despre The Smiths, cidru și lacrimi. Ce prostie.

Fricile Alexandrei

Eu sunt Alexandra şi sunt foarte curajoasă. Da, pe bune! Nu mi-e frică de multe lucruri. Ba chiar merg la dentist de mică! La prima întâlnire - fără lumânări - cu dentistul meu, l-am lovit cu piciorul în burtă. Asta ca să îi arăt nemernicului că nu mă sperie el pe mine!

 Nu mi-e frică de boli incurabile care să mă oprească din a merge la concertele tuturor trupelor mişto, sau din a-mi termina lista aia nenorocită de dorinţe.  Apropo, dacă îi prisoseşte cuiva vreun bilet dus - optional întors- către  Brazilia, să mă contacteze! 

Nu mi-e frică de multe lucruri. Pun pariu că să devin o statistică a unui bilanţ anual al victimelor moarte în accidente rutiere nu e aşa de rău pe cât sună. Iar în cazul în care aş rămâne în scaun cu rotile, ei bine, prietenii m-ar lua cu ei la cumpărături în fiecare zi ca să poată parca pe locurile de handicapaţi. 

   Ador să locuiesc la etajul 10! N-ar fi vreo problema să mă trezesc printre ruine după un cutremur fără precedent. În Alexandria nu există cutremure; doar constelaţii şi iubiri uitate. Nu m-ar deranja nici să mă trezesc în ruine. Ha!

 Nu cred că îmi e frică de fiecare dată când intru în lift. Probabilitatea ca eu să fiu zdrobită într-un accident inopinat în cele treizeci de secunde de la etajul 10 până la parter e de vreo 1%, sau cam aşa. Nu mi-e frică de multe lucruri.

 Totul e OK, atât doar să nu moară el primul. 

  Eu sunt Alexandra şi nu am fost niciodată o persoană prea curajoasă.

17 ianuarie 2016

Dacă mi-ar cere cineva să mă descriu succint, aș face-o astfel: "Eu sunt Alexandra și incerc să mă obișnuiesc cu gândul că într-o zi voi muri".

25 decembrie 2015

E Crăciun și mă întreb cum ești. Cred că lui Chucky îi e tare dor de tine. A mai rămas din tine doar un nume și un număr.

Idee de sfârșit de lume

Răsărit roz-galben-purpuriu, cu nori picurând citatele tale preferate, cu voi doi dezbrăcați de vise și de haine pe bancheta din spate a mașinii pe care o știi așa de bine. "Nothing's gonna hurt you baby" se repetă obsesiv pe fundal.

1000

 1000. De ce? Am simţit că lumea are nevoie de încă o mie de cocori din hârtie. Sau poate pentru că vreau cu ardoare ca dorinţa aia tâmpită să se îndeplinească. Sau ca sa pun asta pe lista chestiilor - neimportante- pe care le-am făcut de-a lungul vieţii.


Am început în iulie, iar de atunci Alexandra e o nouă Alexandra.  Depresie, petreceri fără alcool, 18 ani - jalnic sărbătoriţi -, 36 de kile, persoane minunate înconjurându-mă, îngheţat în Bucureştiul jegos în drum spre copilul meu preferat, multe lucruri noi trăite sau învăţate, scenă şi reflectoare. El, din nou aici, unde-i e locul. Morţi neaşteptate. Primul sărut - aşa cum îmi place să îl numesc - care a plecat. De tot. Un rollercoaster de emoţii ce recent a ajuns la finish.
Vremurile bune sunt pe drum. Am multe planuri şi puţine certitudini. Ştiu doar că am împăturit o mie de cocori şi m-am găsit pe mine.

Alex

Ţie îţi plăceau unghiile tăiate scurt şi negre, Megadeth, părul roşu, Timişoreana, lenjeria neagră, motocicletele şi jocurile video.
Mie îmi plăcea barba ta cu fire roşcate şi felul în care mă făceai să mă simt.
Am rămas cu o promisiune care nu s-a înfăptuit, o ceartă care aş fi dorit să nu se fi întâmplat, scenarii făcute în cap care vor rămâne doar acolo, primul meu sărut şi o depresie.

Sunt roşcată, dar tu nu mai eşti...

Eu sunt Împăratul muştelor

 Dimineaţa trecută m-am trezit mahmur. Aproape m-am târât până la veceu, şi am vomitat până m-am simţit mizerabil. Oglinda mă aproba. Mi-am pus pastă pe periuţa de dinţi şi am încercat să-mi înăbuş un nou val de vomă. În tot timpul ăsta mă uitam la o muscă ce mă călca pe nervi zburând prin baia mea. Nu ştiu pe unde a intrat, dar n-o să mă ostenesc să o prind. N-o s-o ducă mult. Am făcut un duş şi m-am schimbat în haine curate; seara trecută n-a fost prea bună. Totuşi, aveam să petrec o sâmbătă plăcută, ăsta era planul. 
 Mi-am ascultat apelurile din căsuţa vocală în timp ce-mi ungeam o felie de pâine cu unt. Pe lângă cel al mamei care mă ruga s-o sun, aveam un apel şi de la Cosette, care voia să vină să-şi ia lucrurile de la mine. Am înjurat printre dinţi amintindu-mi de seara trecută. Am fost la Clemence Pub singur, unde am băut câteva beri până când Cosette s-a hotărât să apară. Când a venit a intrat zâmbind, m-a pupat pe obraz, s-a aşezat lângă mine, iar eu nu am reacţionat. Pur şi simplu m-am întors spre ea şi i-am spus "Nu te mai iubesc". Ea a râs. 
- Cosette, nu te mai iubesc.
 A văzut că vorbeam serios, şi zâmbetul i-a pierit. Cred că atunci mi-a păsat. 
- Tu chiar nu mă mai iubeşti, mi-a spus cu vocea tremurândă. Încerci să-mi spui că nu mă mai iubeşti după ce am investit atât în tine? Hah. Eşti jalnic, Yves! Jalnic!
 Mă uitam impasibil la ea, bându-mi berea. Mi-a arătat degetul mijlociu şi a plecat, vizibil nervoasă. Aşa am părăsit-o pe Cosette, relaţia mea de aproape nouă luni. În vinerea aia am încetat s-o mai iubesc.

08 septembrie 2015

Acum mai bine de un an am aprins un lampion tâmpit (că doar ne plac clişeele, nu?), dorindu-mi să-mi petrec tot restul vieţii alături de tine. S-a lovit de firele electrice şi a căzut.